Pedofilia: ce este și cum ne putem proteja copiii online și offline

Pedofilia este unul dintre acele subiecte despre care ne este imposibil de gândit, cu atât mai mult de vorbit. Într-o lume în care există atâtea pericole pentru copiii noștri, este esențial să vorbim despre fiecare în parte. Am discutat cu Lavinia Tăutu, psiholog clinician, terapeut relațional Imago și specialist Parentool, despre ce înseamnă tulburarea pedofilă. Vei afla din acest articol ce să faci pentru a-ți proteja copiii de aceste pericole care apar online și offline.

Ce înțelegem prin tulburarea pedofilă?

În prezent, tulburarea pedofilă este încadrată în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, ediția a 5-a, în categoria de diagnostic a parafiliilor. Acestea sunt tulburări care se caracterizează prin impulsuri, fantezii sau practici sexuale neobișnuite, deviante sau bizare. Conform DSM-5, precum și ICD-10 (*clasificarea internațională a bolilor, ediția a 10-a), printre cele mai comune parafilii se numără următoarele tulburări: voyeurism, frotteurism, exhibiționism, fetișismul transvestic, sadism, masochism și pedofilia. Nici până în prezent, linia de demarcație dintre normal și patologic în ceea ce privește comportamentul sexual uman, nu este foarte clar stabilită.

În DSM 5 pedofilia apare descrisă ca fiind o orientare sexuală, iar tulburarea pedofilică este definită ca o compulsie fiind folosită de indivizii care își urmează impulsurile sexuale. Cu alte cuvinte, în ultima ediție a DSM, s-a trasat o linie foarte clară între preferință/interes și comportament. Cu toate acestea, clasificarea a stârnit numeroase dezbateri în comunitatea științifică, precum și pentru publicul general. Posibil de aici și lobby-ul care se face în special în țările nordice, înspre această idee, ca pedofilia să fie văzută ca o orientare sexuală precum homosexualitatea.

Ulterior, American Psychiatric Association a venit cu rectificări în legătură cu acest termen. Astfel, a subliniat faptul că s-a dorit, mai degrabă, referirea la un interes sexual și nu orientare sexuală, iar această eroare va fi rectificată în noul manual DSM 5-TR (ediția revizuită) și în varianta online a DSM 5.

Pedofilia între tulburare mintală și infracțiune

În prezent, în Europa pedofilia este considerată o tulburare mintală și nu este condamnată. Doar când vorbim de abuz sexual asupra unui minor, pedofilia capătă caracterul unei infracțiuni și este pedepsită conform legii și Codului de procedură penală. Cu alte cuvinte, se face distincția între un pedofil (interes sexual) și un pedofil agresor sexual (trecerea la act/comiterea unui act criminal de abuz/agresiune).

De altfel, Margo Kaplan (Rutgers School of Law), profesor în drept penal, precizează:

„Un pedofil ar trebui să fie tras la răspundere pentru comportamentul său și nu pentru atracția de bază. Recunoscând că pedofilii au o tulburare psihică și eliminând obstacolele din calea celor care solicită ajutor reprezintă un lucru bun. Aceasta ar avansa, eforturile de a proteja copiii de la un eventual rău.”

De reținut distincția: pedofilia ca interes sexual și tulburarea pedofilică reprezentând comportamentul compulsiv a indivizilor care trec la actul sexual cu un minor.

Cauzele tulburării pedofilice

Cauzele tulburării pedofilice nu sunt pe deplin cunoscute. Unele studii sugerează că ar exista diferențe structurale și funcționale în creierul persoanelor cu această tulburare. Acestea ar exista atât în zona corticală, cât și în ariile subcorticale, cum ar fi sistemul limbic (implicat în răspunsurile noastre emoționale și comportamentale) și regiunea frontostriatală, printre altele responsabilă de selecția acțiunii și învățare prin feedback.

Coroborat cu aceste studii sunt și cele care descriu un istoric de abuz sexual petrecut în copilărie la adulții cu tulburare pedofilă. Sunt studii care sugerează că preferința pentru facies de copil apare undeva în jurul vârstei de 10-12 ani. Studii interesante din domeniul neuroimagisticii susțin ideea unei prelucrări diferite a stimulilor faciali la nivel cerebral; mai exact, oamenii procesează fețele umane în concordanță cu orientarea lor sexuală.

Pedofilia și raportarea pe sexe

Din punct de vedere statistic, majoritatea persoanelor care manifestă această tulburare sunt bărbați. În literatura de specialitate, însă, sunt descrise spețe care au în prim plan femei abuzator sexual, deși în procent mult mai mic.

Majoritatea pedofililor, sau a celor cu tulburare pedofilică, sunt atrași de persoane minore de sex opus. În cele mai multe cazuri, adultul este un cunoscut al familiei (poate chiar membru) sau o persoană cu autoritate pentru acel copil. Modul de operare este diferit în acest caz: persoanele adulte care desfășoară abuzuri sexuale asupra minorului preferă să se rezume la a privi copilul în momente intime (ex: când face baie, când se dezbracă etc.) sau atingerea părților intime, mai degrabă decât contact sexual (cum este în cazul agresorilor care nu cunosc minorul).

Pedofilii pot să fie atrași doar de minori (forma exclusivă) sau pot să manifeste atracție și spre populația adultă (forma ne-exclusivă). Sunt descrise multiple cazuri în care o persoană condamnată pentru acte de agresiune sexuală asupra unui minor, este căsătorită și are o viață integrată social și profesional. Unii sunt atrași doar de copii care sunt în relație de rudenie cu ei (incest).

Modus Operandi. Ce trebuie să știe părinții despre pedofilie?

Înainte de avansul tehnologiei, părinții trebuiau să fie atenți doar în ceea ce privește contactul direct/fizic al unui posibil agresor sexual asupra minorului. Astăzi, însă, vorbim despre o divizare a atenției atât înspre planul fizic (parc, locuri de joacă etc.), cât și înspre cel online.

Agresorii sexuali asupra minorilor depun eforturi consistente pentru a câștiga încrederea victimei, pentru a o determina să participe în acte sexuale și pentru a împiedica victima în a divulga fapta. Literatura sugerează că acești indivizi sunt căutători activi ai victimelor, își planifică foarte bine următoarea mișcare (Fagan et al., 2002; Hall & Hall, 2007). Adesea încearcă să se poziționeze într-un context în care accesul la minori este facil și unde pot să interacționeze cu ei, în special atunci când nu sunt supravegheați (Cohen & Galynker, 2002;Hall & Hall, 2007; Murray, 2000). Încercă să între în vorbă cu minorul, oferă recompense sub formă de dulciuri, jucării și foarte multă atenție.

Care sunt etapele în comportamentele de atragere a minorului?

1. Identificarea copilului: cunoașterea punctelor vulnerabile ale minorului, nevoile emoționale, mediul familial, inclusiv rutina părinților sau a îngrijitorilor în ceea ce privește supravegherea. Atenția poate să fie îndreptată înspre copil prin ascultare, oferirea de ajutor sau sprijin, oferirea sentimentului că este un copil preferat.
2. Câștigarea încrederii atât a minorului, cât și a familiei/îngrijitorilor cu scopul de a elimina orice suspiciune. Agresorul poate veni în întâmpinarea nevoilor copilului și/sau a familiei.
3. Izolarea minorului: odată ce încrederea a fost stabilită, agresorul poate să creeze situații în care să rămână singur cu victima (de ex: babysitting). Se oferă asigurări verbale că minorul este înțeles, acceptat, ascultat și că se poate baza oricând pe ajutorul său.
4. Sexualizarea relației. Dacă legătura emoțională și de încredere cu minorul a fost stabilită, agresorul va putea să sexualizeze treptat această relație prin cuvinte, poze cu conotație erotică, crearea contextelor în care amândoi sunt îmbrăcați sumar (ex: înot/vestiar). Se va exploata curiozitatea naturală a copilului prin stimulare pentru a putea avansa către partea sexuală. Acest lucru poate însemna discuții cu tentă erotică și arătarea disponibilității agresorului de a-i arăta minorului ce și cum se face.
5. Control. Odată ce abuzul sexual are loc, agresorul va induce în victimă un sentiment de vinovăție și responsabilitate cu privire la actul sexual. Va face uz de sentimentul de rușine a minorului și îl va umili. Poate chiar recurge la amenințări pentru a se asigura că victima nu spune nimănui ceea ce se petrece. Va induce în mentalul copilului ideea că vor exista consecințe mult mai grave asupra lui sau familiei acestuia dacă secretul iese la iveală decât continuarea și tăinuirea abuzului.

Toate etapele de mai sus pot fi aplicate inclusiv în mediul online.

Ce poți face tu ca părinte?

Sunt câteva aspecte pe care le discuta cu copilul tău despre acest subiect dificil. În acest fel, îi vei oferi instrumentele de care are nevoie pentru a fi în siguranță.

Crează un mediu sigur.

• Având în vedere că adesea agresorii forțează, testează și depășesc limitele și granițe personale, asigură-te că în familie există un set de reguli care sunt respectate de către toți membrii familiei în ceea ce îl privește pe copil. De exemplu, cine merge cu copilul la grădiniță/școală, cine îl aduce acasă, care este ora de venit în casă etc.
• Dacă i-ai promis copilului că te duci după el și nu mai poți ajunge, trimite o alta persoană de încredere. Anunță copilul de această schimbare. Menționează clar cine va fi persoana care va veni (de ex: va veni după tine mătușa ta, X – spui numele). De asemenea, anunță și un alt adult care este în preajma copilului de această schimbare.
• Revizuiește cu copilul tău ce face atunci când se simte amenințat. De exemplu, stabiliți pe cine sună specific, care sunt persoanele de încredere; care este numărul unic de urgență. Este important ca întotdeauna să meargă la unul dintre părinți atunci când interacțiunea cu un alt adult îi provoacă disconfort.
• Cunoaște prietenii copilului tău, precum și familiile lor.
• Dacă observi că în preajma copilului tău un adult are o atitudine prea familiară sau prea fizică cu acesta, intervine și stabilește limitele de interacțiune.

Comunică eficient.

• Adoptă o atitudine non-critică la ceea ce îți spune copilul încurajând astfel destăinuirea și încrederea.
• Vorbește cu copilul tău despre diferența dintre secret și surpriză. Surpriza este atunci când nu împărtășești cu cineva o anumită informație pentru ca la final acea persoană să se poată bucura mai mult. Secretul este atunci când nu ai voie să spui ceea ce știi unei alte persoane. Adulții n-au dreptul să-i interzică unui copil să vorbească cu părinții săi, în special atunci când ceva rău i se întâmplă. Încurajați copilul să vorbească cu voi indiferent de ceea ce i s-a întâmplat.
• Setează limite clare de timp în ceea ce privește accesul copilului la mijloace electronice de comunicare. Întotdeauna încurajează copilul să îți spună cu cine vorbește și despre ce anume discută. Sunt recomandate mijloacele de control parental asupra device-urilor electronice.
• Ascultă-ți instinctul dacă simți că ceva este în neregulă.

Stabilește limite clare.

• Vorbește cu copilul tău despre anatomia propriul corp și sexualitate (dialog adaptat în funcție de vârstă).
• Asigură-ți copilul că este în regulă să spună NU unui adult și să își comunice limitele. Toți ne dorim ca ai noștri copii să ne asculte. Atunci când copilul ascultă adultul fără să aibă dreptul la a-l contesta, îl poate expune la riscuri în preajma unui agresor. Îi poate crea copilului sentimentul că este lipsit de putere și incapabil să se apere. Spune-i copilului că NU este un răspuns în sine și nu necesită altă justificare.
• Asigură-te că în mediul familial limitele copilului sunt înțelese și acceptate!
• Asigură-ți copilul că atunci când acesta va trasa o limită sau va spune NU unui adult, îi vei respecta decizia.
• Vorbește cu copilul tău despre consimțământ în relație (amoroasă sau platonică). Este dreptul fiecărei persoane de a accepta sau nu anumite comportamente. De exemplu, poți accepta sau nu ca o persoană să te sărute sau să te țină de mână. Consimțământul este oferit de bună voie și este foarte clar, adesea formulat prin cuvântul DA. Dacă în loc de da este poate, acela nu este un consimțământ dat. Consimțământul oferit la un moment dat poate fi retras în orice moment. Aceste discuții îl vor ajuta să-și clarifice limitele personale și să-și cunoască drepturile în relație cu alte persoane.

Bibliografie:

1. DSM-5 – Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintala, 2016;
2. Institutul de Psihologie Judiciară – Tulburarea pedofilă, o simplă orientare sexuală, o tulburare sau o infracțiune?;
3. Berlin Fred S.,Commentary on pedophilia diagnostic criteria in DSM-5. The Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law.2011; 39(2):242-4;
4. Merck Manual Professional Version;
5. Ryan C.W. Hall, Richard C.W. Hall – A profile of pedophilia: definition, characteristics of offenders, recidivism, treatment outcomes, and forensic issues; Mayo Clinic Proceedings, 2007;
6. Ponseti et al., – Human face processing is tuned to sexual age preferences; The Royal Society Publishing, Neurobiology, 2014;
7. Andrea S. Camperio Ciano et al. – Profiling acquired pedophilic behaviour: retrospective analysis of 66 Italian forensic cases of pedophilia; International Journal of Law and Psychiatry; vol 67, nov-dec 2019;
8. Julien Chopin – Dark web pedophile site users cybersecurity concerns: a lifespan and survival analysis; Journal of criminal justice, vol 86, may-tune 2023; indexat în Elsevier;
9. Kaplan and Sadock s synopsis of psychiatry: behavioural sciences/clinical psychiatry, 2015.

Sursa foto: Freepik.com.