Ți s-a întâmplat vreodată să auzi un scandal la vecini și să te întrebі: “Oare să sun la poliție? Dar dacă mă înșel? Dar dacă mă bag unde nu-mi fierbe oala?”
Copiii noștri ne privesc constant. Nu doar ne ascultă când le vorbim direct. Ei absorb totul: tonul nostru când suntem nervoși, felul în care ne tratăm între noi, reacțiile noastre când suntem martori la nedreptate.
De ce rămânem cu mâinile în sân?
Statisticile sunt dureroase: 26 de femei ucise de la începutul anului. Dar câte vieți ar fi putut fi salvate dacă cineva din jurul lor ar fi intervenit ferm? Dacă cineva ar fi blocat agresorul la primul semn de violență sau ar fi insistat să intervină autoritățile?
Efectul spectatorului pasiv, așa îi spun psihologii acestui fenomen prin care cu cât suntem mai mulți martori la o situație de abuz, cu atât mai puțin probabil este ca cineva să acționeze. De ce? Pentru că:
- Fiecare crede că altcineva va interveni – “Sigur vecina de la etajul 2 a sunat deja la poliție”
- Dacă nimeni nu reacționează, poate situația nu e chiar atât de gravă – “Nu aud pe nimeni îngrijorat, poate exagerez eu”
- Teama de a fi judecați – “Dacă mă înșel și fac pe oamenii de râs?”
- Sentimentul de neputință – “Oricum eu ce pot să fac?”
Dar realitatea e că de prea multe ori rămânem nepăsători din comoditate. Din acea inconștiență care poate costa vieți.
Iată ce auzim în jurul nostru:
- Un tată își bate fiica → “Nu e problema noastră, nu ne putem băga!”
- Un bărbat se plânge că fiica lui majoră îi răspunde → “Eu i-aș fi tras câteva să se învețe minte!”
- Un soț își amenință și lovește soția → “E prima dată când auzim, nu e treaba noastră”
- O femeie povestește că e abuzată → “Ceva face ea de îl provoacă așa…”
Cum se transmite violența?
Transformarea frustrării în violență nu apare din neant. E un model învățat din copilărie:
Mama se enervează și lovește copilul când e furioasă. Tatăl explodează la primele lacrimi și începe cu amenințări. Copilul înțelege: “Ah, așa se rezolvă problemele când ești supărat.”
Familiaritatea cu abuzul duce la normalizarea lui. Ceea ce e îngrozitor pentru un copil la început devine “normal” cu timpul.
Ce putem face noi, ca părinți?
- Să arătăm respect în fiecare zi Copiii trebuie să vadă că respectul nu e optional. Felul în care vorbim despre ceilalți – mai ales despre femei și fete – le modelează percepția. Fără comentarii de genul “toate femeile sunt…” sau “tu trebuie să fii cuminte că ești fetiță”.
- Să vorbim despre emoții ca despre ceva normal Furia nu înseamnă automat violență. Tristețea nu trebuie ignorată. Ajută-ți copilul să își recunoască emoțiile și să le gestioneze sănătos. Un copil care învață să proceseze frustrarea fără să lovească va deveni un adult care știe să facă la fel.
- Să condamnăm violența fără excepții Când ne ascundem în spatele scuzelor de genul “a zis așa la nervi” sau “așa sunt unele relații”, copiii înțeleg că violența poate fi acceptabilă. Arată-le clar: orice formă de abuz e greșită. Punct.
- Să oferim exemple de egalitate Distribuie responsabilitățile echitabil acasă. Arată-le că și bărbații și femeile se ocupă de casă, de copii, de decizii importante.
Apel special pentru tații de fete: De voi depinde cât de mult abuz vor considera fetele voastre “normal” într-o relație. Tratați-le cu respectul pe care vreți să-l primească și de la viitorii lor parteneri.
Ce putem face ca societate?
- Să susținem educația despre relații sănătoase în școli – Copiii trebuie să învețe de mici ce înseamnă consimțământul și respectul
- Să fim mentori pentru copiii vulnerabili – Să “luăm sub aripa” acei copii din anturajul nostru care par să nu aibă sprijin acasă
- Să ne opunem glumelor sexiste – Fiecare tăcere a noastră consolidează stereotipurile
- Să ne ocupăm mai bine de copiii din sistemul de protecție
Copiii noștri sunt viitorul nostru
Ei vor trăi conform valorilor pe care le învață de la noi. Dacă vrem să nu mai transmitem violența din generație în generație, trebuie să le oferim un exemplu puternic de bunătate, curaj și respect.
Nu e doar responsabilitatea autorităților să prevină violența. E a noastră, a tuturor.
Când vezi abuz, când auzi amenințări, când simți că ceva nu e în regulă – acționează. Pentru că tăcerea noastră poate costa vieți, iar copiii noștri ne privesc și învață din alegerile pe care le facem.
Materialul este realizat în colaborare cu Mădălina Brencus, psihiatru pediatric și consultant în somnul copiilor. O găsești pe Mădălina în aplicația Parentool unde îi poți adresa întrebările tale.
