Să devii părinte aduce cu sine experiențe emoționale diverse. Dincolo de fericirea de a avea un copil, presiunea de a fi un părinte perfect într-un context complet nou și complex poate să ducă la sentimente de vinovăție și anxietate și senzația de a nu fi eficient/ă în noul rol. Despre cum faci față noilor responsabilități, fără să uiți complet de propria persoană, poți citi în următorul articol.

 De ce a face mai mult nu înseamnă neapărat a face mai bine

 A avea grijă de copil în mod intensiv și fără a accepta sprijin duce la scăderea propriei stări de bine și la nemulțumiri legate de propria viață.  Asta contează pentru că, în mod aparent paradoxal, ne putem îngriji mai bine copiii atunci când ne simțim bine cu noi. Ceea ce face copleșitor rolul de părinte depinde de mai mulți factori –  atașamentul și tendința generală de a își face griji a părintelui, calitatea relației de cuplu și sprijinul din partea partenerului, dar și sentimentul de a fi un părinte competent și conștiința de a avea alte roluri în afara celui de părinte. În general, este dificil să avem resurse suficiente ca părinți dacă suntem noi înșine nesprijiniți de alți adulți, marcați de un atașament nesigur față de proprii părinți sau dacă facem din rolul de părinte o miză enormă care ne caracterizează întreaga viață.

Câteva exemple despre cum interacționează acești factori găsești în recomandările de mai jos:

 Cum să nu te suprasoliciți?

  1. Fii mai conștient/ă.

  Numeroase programe  pentru părinți care se concentrează pe mindfulness – conștientizarea propriilor gânduri și emoții fără a le judeca- se dovedesc benefice, atât pentru părinte, cât și pentru copil. Pentru a afla mai multe despre mindfulness poți încerca aplicații precum Headspace, Calm sau să citești cartea lui Gaspar Gyorgy-  Mindfulness Urban.

Ceea ce poți obține printr-o astfel de practică este pe de-o parte observarea mai precisă și realistă a nevoilor copilului, iar pe de alta o eliberare de presiune și mai multă compasiune față de sine în rolul de părinte, mai ales atunci când pare că nu acționezi așa cum ai intenționat. Ideea de bază este că atunci când ne observăm emoțiile și gândurile fără să ne criticăm, le lăsăm să ne definească mai puțin și putem lua decizii într-un mod mai calm și mai rațional, deci mai eficient.

 Cum ar fi ca atunci când te surprinzi spunându-ți că îți dorești mai multă liniște, să revii la viața de dinainte sau să ai timp să lucrezi mai mult, nu te-ai condamna pentru asta?  Ai putea accepta că aceste gânduri sunt parte din tine fără să te definească și fără să te oblige la ceva anume, dar pe baza cărora poți acționa dacă vrei? Dacă bebelușul tău plânge și nu găsești în acel moment o cale pentru a-l liniști, ai putea doar constați asta, fără să spui ceva dur despre calitățile tale de părinte sau temperamentul lui? Și dacă spui totuși ceva dur, poți să-ți amintești că sunt doar gânduri, nu realitatea? Aceasta este baza mindfulness: a observa fără așteptări și standarde impuse.

 

Aprecierea stărilor interne ale bebelușului tău este, de asemenea, foarte importantă pentru dezvoltarea și formarea atașamentului. Acest proces implică, de exemplu a sesiza limbajul nonverbal al copilului și a-l lega de o anumită nevoie. Bineînțeles, nevoia poate fi identificată prin încercare și eroare: poate că bebelușul este iritat pentru că îi este foame sau somn, are nevoie să fie schimbat sau simte nevoia sigurantă/ confort pentru că îl sperie gălăgia de afară și e în regulă să elimini pe rând variantele uneori. Ceea ce este important este ca reacția să fie interpretată într-un mod cât mai puțin contaminat de explicații globale care arată valoarea sau competența părintelui sau copilului.

Dacă, de pildă, copilul refuză să mănânce un aliment acesta e un comportament legat de o senzație internă, nu o dovadă că sunt un părinte incompetent, copilul nu mă place sau am un copil prea sensibil/ rău.  Dar este dificil să faci aprecieri bune dacă ești mereu în alertă și supus/ă propriilor evaluări  și judecăți. Atunci când apar prea multe astfel de interferențe, relația părinte -copil nu mai e nici ea caracterizată de siguranță și atașamentul are de suferit.

Sursa: Unsplash

     2 . Lasă-te  sprijinit/ă într-un mod pe care îl consideri potrivit

 Sprijinul primit nu doar diminuează stresul, dar face părintele să se simtă el însuși mai eficace în rolul de părinte. Iar modul în care îți evaluezi performanța în rolul de părinte  contează: cu cât te preocupă mai tare propriile deficiențe și dificultăți, cu atât ai mai puține resurse să te conectezi cu copilul tău. 

Nu contează dacă preferi o conversație despre cum merg lucrurile sau ajutor concret. Important e ca forma de sprijin să răspundă nevoilor reale din acel moment. Apropo, sprijinul unui grup social similar ție – alți părinți începători – ajută și în caz de dificultăți majore, cum ar fi depresia  post-partum. Și, în mod evident, dacă lucrurile par mai degrabă să se înrăutățească, nu să meargă spre bine, e indicat să apelezi și la ajutor specializat din partea unui psiholog sau/ și psihiatru, după caz.

  

  1. Permite-ți și alte roluri

 Concentrarea excesivă pe rolul de părinte poate să ducă la retragerea din alte roluri, cum ar fi cele profesionale. În cazul părinților prea implicați, obiectivele legate de carieră, de exemplu, devin mai puțin importante. Poate părea un gest de dragoste să renunți la tot pentru copilul tău, numai că aceste renunțări fac ca succesul în rol de părinte să fie esențial pentru propria identitate. Atât de multă presiune duce la greșeli și așteptări prea mari de la copii. Continuă să te dezvolți profesional, fără a te suprasolicita, socializează cu prietenii și petrece timp cu partenerul, în măsura în care ești prezent/ă și pentru copilul tău. În timp modul tău de viață, nu explicațiile date, vor deveni model pentru copil.

Așa că, dacă vrei să aibă o viață împlinită, e nevoie să trăiești și tu una.

 

În loc de concluzie

 Deși a devenit un clișeu să spunem asta, avem nevoie să avem grijă întâi de noi pentru a avea grijă de alții, poate mai ales când vine vorba de copii. Mai puțină epuizare și mai multă compasiune nu duc la minuni, dar sunt un sprijin important pe drumul lung și schimbător pe care îl parcurgi când crești un copil.


 

Referințe:

Dennis et al. – 2009—Effect of peer support on prevention of postnatal .pdf. (f.a.). Preluat în 30 decembrie 2020, din https://www.bmj.com/content/bmj/338/bmj.a3064.full.pdf

Henderson, A., Harmon, S., & Newman, H. (2016). The Price Mothers Pay, Even When They Are Not Buying It: Mental Health Consequences of Idealized Motherhood. Sex Roles, 74(11), 512–526. https://doi.org/10.1007/s11199-015-0534-5

Jones, T. L., & Prinz, R. J. (2005a). Potential roles of parental self-efficacy in parent and child adjustment: A review. Clinical Psychology Review, 25(3), 341–363. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2004.12.004

Meeussen, L., & Van Laar, C. (2018). Feeling Pressure to Be a Perfect Mother Relates to Parental Burnout and Career Ambitions. Frontiers in Psychology, 9. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2018.02113

Mikolajczak, M., Gross, J. J., & Roskam, I. (2019). Parental Burnout: What Is It, and Why Does It Matter? Clinical Psychological Science, 7(6), 1319–1329. https://doi.org/10.1177/2167702619858430

Mikolajczak, M., Raes, M.-E., Avalosse, H., & Roskam, I. (2018). Exhausted parents: Sociodemographic, child-related, parent-related, parenting and family-functioning correlates of parental burnout. Journal of Child and Family Studies, 27(2), 602–614. https://doi.org/10.1007/s10826-017-0892-4

PoratZyman, G., BenAri, O. T.-, & Spielman, V. (2017). Dyadic Transition to Parenthood: A Longitudinal Assessment of Personal Growth among Parents of Pre- and Full-term Infants. Stress and Health, 33(1), 24–34. https://doi.org/10.1002/smi.2669

Rizzo, K. M., Schiffrin, H. H., & Liss, M. (2013). Insight into the Parenthood Paradox: Mental Health Outcomes of Intensive Mothering. Journal of Child and Family Studies, 22(5), 614–620. https://doi.org/10.1007/s10826-012-9615-z

Zeegers, M. A. J., Colonnesi, C., Stams, G.-J. J. M., & Meins, E. (2017). Mind matters: A meta-analysis on parental mentalization and sensitivity as predictors of infant-parent attachment. Psychological Bulletin, 143(12), 1245–1272. https://doi.org/10.1037/bul0000114

Rățoi Ioana Andreea

Andreea Rățoi este dublu-absolventă de master, absolvind întâi Psihologia Sănătății-Cercetare Clinică și Optimizare Comportamentală și apoi masterul de Neurobiologie din cadrul Universității București. Urmează de asemenea cursuri de formare în psihoterapie cognitiv- comportamentală. Este preocupată de psihologia clinică și cognitivă, în special de modul în care neuroștiințele pot ajuta la clarificarea proceselor psihologice și la selectarea de intervenții eficiente. În prezent, este consilier școlar și lucrează cu copii, părinți și profesori pentru a preveni dificultăți în adaptarea socială și școlară și a oferi psihoeducație și instrumente utile în abordarea problemelor de sănătate mintală/ comportamentale.

Lasă un răspuns

Close Menu