Dragi părinți, 

 Nu doar copiii voștri încep grădinița sau creșa, ci și voi începeți o nouă etapă din rolul vostru de părinți. Anul acesta, mai mult ca oricând probabil, această nouă etapă vine cu și mai multă anxietate, cu și mai multe întrebări, dorință de control și neliniște. 

Anul acesta pentru noi toți a fost o continuă schimbare, cel puțin din martie încoace, din momentul în care a fost nevoie să ne adaptăm la viața permanentă de familie și la faptul că lucrurile s-au oprit pentru moment. Tot de pe atunci a fost nevoie să fim și părinți, și soți, și educatori și poate și proprii psihologi. Iar acum suntem puși în poziția de a ne adapta la următoarea etapă, cea de reluare a activităților într-un context total nou și impredictibil. Acum suntem nevoiți să ne uităm la anxietățile noastre, la lipsa de control pe care nici înainte nu o aveam și să le integrăm în viața noastră ca fiind “noul normal”.

Ce simțiți voi când cei mici își reiau intrarea în colectivitate sau când, din această toamnă, sunt în primul an de creșa/ grădiniță?

Majoritatea veți spune frică, multă frică și din nou frică: frică de cum o să fie pentru ei cu noile reguli de distanțare socială, noile reguli de igienă, mai riguroase de până acum, frică de faptul că perioada de acomodare de până acum nu mai este posibilă (părintele să stea în primele zile la grupă cu copilul), frică de faptul că nu va reuși să se liniștească în prezența unui străin și, mai ales, că nu va mai putea să își ducă jucăria preferată la somn.

Apoi se adaugă teama de acest nou virus, COVID-19, care impune o serie de reguli ce vin la pachet cu îngrijorări legate de posibilitatea transmiterii în colectivitate, suprapus cu sezonul virozelor/gripei. La toate aceste îngrijorări se adaugă și întrebări peste întrebări:

Cum se vor putea juca ei, păstrând regulile de distanțare socială? Cum vor fi liniștiți fără să fie îmbrățișați? Dacă sunt în colectivitate în grupa mare, spre exemplu, perioada care presupune cel puțin 3 ani de prietenie dintre unii copii, cum se vor îmbrățișa ei sau chiar săruta când se revăd după o pauză de aproximativ 7 luni? Cum vor reuși cadrele să comunice non-verbal din moment ce expresiile faciale vor fi acoperite de o mască? Cum vor vedea când zâmbesc?

Sursă: Unsplash

Pe lângă toate aceste întrebări, frământări și anxietăți se adaugă ceea ce puțin dintre noi tolerăm în viața noastră: lipsa controlului.

Lipsa controlului care în această toamnă începe din poarta grădiniței – locul în care părinții au voie și pot să mai meargă, iar asta într-un interval orar bine stabilit, nu oricând.

Ce lasă toată aceasta furtună emoțională în noi?

Lasă probabil furie, frică, poate activarea unei perioade mai puțin favorabile din experiența noastră proprie, când eram copii și ne-am început grădinița, dacă suntem suficient de norocoși să ne amintim asta, sau să ne reîntoarcem la temerile din primul an de colectivitate în rolul de părinte. Ce facem cu toata această furie, teamă și tot amalgamul de întrebări?

Ei bine, dragi părinți, suntem cu toții în aceeași furtună, însă în bărci diferite, cum spune o vorbă veche. Fiecare are barca lui, iar acesta este primul lucru pe care îl facem, ne uităm la barca noastră.

Și acum dacă ar fi să luăm pe rând temerile noastre, cum am putea să le gestionăm în așa fel încât să reușim să ne și bucurăm de perioada aceasta și de noua etapă a copiilor, fără să ne afecteze sănătatea mentală? 

În primul rând, “leacul” lipsei de control este acceptarea faptului că nu putem să controlăm nimic, iar asta într-un mod paradoxal ne va da mai mult control. Acceptarea lipsei de control ne va da prezentul și ziua de astăzi. Ar fi un monolog de forma: “Nu pot să controlez ce se va întâmpla astăzi cu copilul meu când îl las în poarta grădiniței, dar știu că până îl voi revedea, pot să mă ocup de mine, pot să îmi fac cumpărăturile la supermarket fară presiune, pot chiar până ajung acasă sau la birou și îmi încep munca, să mă bucur de piesa favorită în mașină sau la căști. Iar asta mă face să mă simt….”

În al doilea rând, putem să ne liniștim anxietatea întrebând fară rușine cadrele didactice sau direcțiunea instituției ce fel de măsuri au luat pentru protecția copiilor, cum se ocupă de ei, să întrebăm alti părinți care au început mai repede grădinița – să ne creăm un soi de grup de suport prin împărtășirea anxietăților și astfel să îi putem da minții un pic de liniște, spunându-i că am cerut clarificările de care am simțit că avem nevoie, că oricând putem păstra legătura cu cadrele didactice, că toți suntem o echipă, vâslim în aceeași furtună. 

Beneficiul anxietății în viața noastră este acela că primim un semnal din interiorul nostru către propria persoană, un semnal care ne atrage atenția că este nevoie să ne întoarcem spre noi pentru a vedea ceea ce în mod normal am pune în umbra noastră. Teama pentru boală este a mea – a părintelui, nu a copilului, ea este proiectată asupra copilului, însă probabil copilului nostru interior îi este teamă de ceea ce ar însemna o boala sau a fi bolnav.

Aici pot să mă uit la ce înseamnă boala pentru mine, la cum am fost îngrijit când am fost bolnav în copilăria mea? Care este cea mai mare teamă a mea față de boală?

Ce facem cu furia? Ei bine, furia poate să fie o motivație pentru schimbare, pentru că în acest caz, apare ca reacție a renunțării la zona noastră de confort și atunci dacă tot am fost scoși din zona de confort, ce putem face?

Furia ne face să ne întoarcem spre noi, ceva din interiorul meu a fost lezat sau o nevoie nesatisfăcută care a dus la această reacție m-a scos din zona de confort. Și atunci este necesar să ne întoarcem spre noi și să vedem ce semnal primim: mi-a fost atacată nevoia de dreptate (nu e corect că se întâmplă asta), nevoia de siguranță, nevoia de control? Ce este în spatele furiei mele?

Sursă: Unsplash

Nu în ultimul rând, cel mai important “remediu” este copilul nostru.

Observați-vă copiii, dragi părinți, căci ei prin a lor autenticitate, pot să ne transmită ceea ce avem nevoie în temerile noastre legate de revenirea la grădiniță: fericirea, bucuria lor, faptul că pot să se adapteze cu o mai mare ușurință decât noi la schimbare, mai ales dacă este făcută prin joacă și cu blândețe, ne pot transmite faptul că această distanțare socială a părinților îi poate face mai autonomi (își schimbă singuri hainele, le consolidează mai bine regulile de igienă) și că toată perioada asta poate să aibă și un beneficiu: îi ajută să se adapteze mai bine la școală, ca să se poată adapta apoi mai bine la viață.

Mult succes și zile ușoare!  

Iulia-Diana Pop

Diana este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapie pozitivă. Pasiunea ei pentru psihologie a început în liceu odată cu Jung și ale sale simboluri. A descoperit mai târziu pe parcursul facultății, al masteratului și al formării în psihoterapie, mai multe pălării ale psihoterapiei, de la Beck la Yalom, de la psihodrama lui Morenno la terapia Gestalt și, bineînțeles, a descoperit felul în care poveștile pot fi o sursă fantastică pentru psihoterapie, potrivit lui Peseschkian, fondator al psihoterapiei pozitive. Dar Diana spune că adevărata ei dezvoltare s-a produs cu orele de formare în psihoterapie când s-a redescoperit de fiecare dată și și-a dat voie să plângă, să fie furioasă, autentică și curioasă față de propria ei viață și existența. Pornind de la teorie și practică pe ea însăși, Diana spune că este fascinant să fie alături de client în propria sa călătorie și să aibă privilegiul de a fi martor intim la călătoria acestuia și la descoperirea Sinelui.

Leave a Reply

Close Menu