Furia face parte din categoria emoțiilor care tind să fie evaluate în mod critic de persoana care le trăiește sau de către cei din jur. Este important să înțelegem furia pentru a o accepta și gestiona în mod eficient. În plus, ne dorim să normalizăm furia, nu să o judecăm sau să o dăm la o parte.
Dacă și tu simți o furie inexplicabilă atunci când vrei să faci duș și copilul începe să plângă, atunci când partenerul tău petrece timp pe social media în loc să te ajute cu bebelușul sau când soacra îți transmite într-un mod subtil că nu îți crești bine copilul, atunci ești în locul potrivit pentru a înțelege mai bine reacțiile tale.
Din acest articol vei afla ce este furia, când apare, cum poate afecta copiii, partenerul și pe tine însăți. Vei mai afla ce să faci pentru a o preveni și pentru a o gestiona. Partenerul tău poate găsi aici modalități specifice prin care să te sprijine.
Ce este furia?
Furia este o emoție neplăcută, dar nu negativă. Persoanele care simt furie nu sunt rele, ci sunt oameni normali care trăiesc o emoție normală, înscrisă în codul nostru genetic pentru a ne mobiliza. La fel ca toate celelalte emoții, furia este un mesager. Atunci când îi facem loc, ne transmite mesaje despre direcția în care să ne îndreptăm atenția. Această direcție este de obicei spre interior, spre nevoile noastre neîmplinite și modalitatea în care le exprimăm.
Furia ne ajută să mobilizăm resurse în vederea protecției personale sau a altora care depind de noi împotriva amenințărilor percepute din mediu. Ne ajută să ne protejăm limitele și drepturile personale. Această emoție este adaptativă în situațiile de mai sus și devine dezadaptativă atunci când răspunsul sistemului nervos este unul disproporționat față de elementul activator.
De exemplu, este adaptativ să mă înfurii dacă cineva pare să se îndrepte spre copilul meu pentru a-i face rău. Este dezadaptativ să simt furie pentru că s-a terminat laptele din frigider.
Atunci când simt o emoție într-un mod dezadaptativ nu înseamnă că este ceva în neregulă cu mine, ci doar că modalitatea mea de răspuns în fața stimulului nu îmi face bine și, cel mai probabil, nu le face bine celor din jurul meu.
Descarcă aplicația Parentool:
Când apare furia?
Furia apare atunci când în amigdală (zona din sistemul limbic responsabilă cu răspunsul de luptă sau fugă) apare informația că am fi în pericol și este necesar să ne apărăm. Acest pericol poate fi real, dacă apare o încălcare a drepturilor personale în prezent. Sau poate fi perceput atunci când reacționăm, de fapt, la o acumulare de nevoi neîmplinite din trecutul apropiat sau îndepărtat.
De exemplu, atunci când mă trezesc cu musafiri nepoftiți la ușă tocmai în momentul alăptării, pot să simt furie deoarece îmi este încălcat spațiul personal în momentul prezent. Amigdala va reacționa așadar în fața unui „pericol” real. Dacă însă mă înfurii când soacra sau o prietenă apropiată îmi spune că nu țin copilul în brațe „așa cum trebuie” cel mai probabil mă voi înfuria deoarece această critică percepută îmi amintește de toate criticile pe care le-am primit în copilărie.
Un alt motiv pentru care mă înfurii în această situație poate fi critica pe care o îndrept spre mine însămi în ultima perioadă, la care se adaugă un mesaj din exterior conform cu dialogul meu interior. În acest caz pericolul este doar perceput: persoana care emite o părere nu vrea să-mi facă rău și nici nu îmi încalcă vreun drept, ci doar adaugă conținut la o frustrare deja existentă.
Ce se află în spatele furiei?
Atunci când simțim furie, putem detecta partea de răspuns fiziologic asociat acestei emoții:
- puls crescut sau senzația că ne sare inima din piept;
- nod sau apăsare în stomac;
- tensiune musculară;
- maxilar încordat;
- obraji roșii sau fierbinți;
- transpirație;
- presiune intracraniană;
- senzația că ne explodează capul.
Uneori este dificil, însă, să înțelegem ce se află de fapt în spatele furiei. Apare adesea ca răspuns al sistemului nervos de protecție împotriva unei emoții diferite care ar putea fi copleșitor de trăit sau dificil de gestionat, precum: teamă, tristețe, rușine, lipsă de speranță.
De exemplu, furia este emoția primară în cazul în care bona a țipat la copil. Devine o emoție secundară atunci când mă înfurii pentru că partenerul a întârziat acasă. În acest caz, se poate să simt, de fapt, tristețe deoarece îmi petrec prea mult timp singură. Sau poate însemna teamă că devin mai puțin importantă pentru partener de când sunt mamă.
Emoțiile pe care suntem obișnuiți să le exprimăm la vârsta adultă sunt emoțiile care erau exprimate în mod obișnuit în mediul familial la vârsta copilăriei. Dacă părinții mei se simțeau confortabil atunci când eram bucuroasă, atunci voi exprima bucurie cu ușurință. Dacă însă tristețea sau rușinea nu își aveau locul la noi acasă, voi învăța că ele nu sunt emoții bune și că trebuie evitate sau ascunse în spatele furiei.
Ce este furia mamei?
Studiile arată că există patru teme care justifică furia mamei în perioada de după naștere (DeMella, 2022).
- Natura maternității care vine cu un consum mare de resurse, schimbări fizice și lipsă de control percepută atunci când în familie apare un membru dependent în mare parte de mamă.
- Schimbările care apar la nivelul libertății de mișcare a mamei, a calității vieții și chiar a identității atunci când se ea pare să se transforme dintr-un partener cu drepturi egale într-unul care este persoana principală de atașament și grijă a celui mic.
- Relațiile cu cei din jur au de suferit atunci când mama își petrece mare parte din timp în casă cu bebelușul.
- Presiunea și așteptările pe care mama le are de la sine însăși sau pe care ceilalți le au de la ea. E dificil să nu te înfurii atunci când standardele impuse de sine, de cei apropiați sau de societate par să fie imposibil de atins.
Cum poate afecta furia mamei copilul și familia?
Toate ființele umane se nasc cu nevoia de a se simți în siguranță, așadar căutăm această siguranță în mod activ. Expunerea repetată a bebelușului la furie îi scade rezistența la stres datorită pericolului perceput de un sistem nervos încă în formare (Moore, 2009).
Bebelușul are nevoie de un mediu sigur în care să exploreze și din care să primească afecțiune. Acest lucru nu înseamnă că dacă simt furie „îmi stric copilul”. Doar că este important să observ frecvența tensiunilor și modul în care le eliberez. Ceea ce ne dorim la sfârșitul zilei este ca atât noi cât și copilul să fim liniștiți, iar grija față propriile emoții este un factor care influențează dezvoltarea armonioasă a copilului pe termen lung.
Atunci când ești cuprinsă de furie, pulsul crește și sistemul limbic preia controlul. Cortexul prefrontal care se ocupă cu rațiunea și controlul impulsurilor devine indisponibil. Altfel spus, intri pe pilot automat și nu mai ai acces la zona din creier care știe să facă distincția între comportamentele sănătoase și cele nesănătoase.
În momentul în care te raportezi la cei din jur prin prisma acestei emoții, ei vor deveni defensivi deoarece tonul vocii și mesajul conținut de furie se adresează sistemului lor limbic, nicidecum cortexului.
Cu alte cuvinte furia ne invită la luptă, iar lupta creează distanță emoțională. Este imposibil să ne conectăm în mod real cu noi înșine, cu copilul sau cu partenerul atunci când suntem cuprinse de furie.
Gestionarea furiei se învață.
Avem nevoie să ne mărim capacitatea de conținere a emoțiilor neplăcute. Atunci când facem ceea ce ne place sau ne imaginăm că facem ceea ce ne place se produce o relaxare a sistemului nervos, care iese din starea de alertă. Această relaxare este necesară pentru ca atunci când apar emoții neplăcute să avem capacitatea de a le gestiona într-un mod cât mai eficient.
Când apare furia există foarte multă activitate în partea superioară a corpului, motiv pentru care o soluție practică de reechilibrare ar fi să ne ducem atenția spre picioare, spre contactul lor cu podeaua, spre canapeaua sau scaunul pe care ședem și să observăm cum se simte contactul cu aceste obiecte. Din acest loc de susținere devine mai ușoară detectarea motivului real pentru care a apărut furia.
Când observarea corpului devine o practică zilnică, reușim cu mai multă ușurință să detectăm orice disconfort care, odată cumulat, poate duce la furie.
Schimbarea atenției dinspre exterior spre respirație poate fi de folos atunci când pulsul este mărit și respirația devine sacadată. Câteva respirații conștiente în care inspirația este mai lungă decât expirația pot să facă legătura între sistemul limbic și cortexul de unde este indicat să acționăm în continuare. De exemplu, inspir și număr până la 4, expir și număr până la 8.
Atunci când este dificilă gestionarea internă a furiei, este nevoie să cerem ajutor. O discuție cu partenerul legată de cum ne simțim poate să fie o poartă deschisă spre detensionarea situației și chiar spre găsirea de soluții.
Este esențial să facem distincția între verbalizare și blamare.
Să verbalizez ceea ce simt înseamnă să îi spun partenerului:
Mă simt neimportantă atunci când promiți că ajungi acasă la o anumită oră și apoi întârzii. Mi-aș dori să petrecem mai mult timp împreună sau să mă ajuți mai mult prin casă.
Blamarea înseamnă să îi comunic pe un ton nepotrivit, ceea ce omite exact durerea reală: lipsa de importanță percepută:
Mereu întârzii! Niciodată nu mă pot baza pe tine!
Cum poate partenerul să ofere sprijin?
Pentru a gestiona furia și a înțelege ce se află în spatele ei avem nevoie să ne simțim din nou în siguranță. Atunci când partenerii dintr-o relație înțeleg că sunt o echipă, nicidecum dușmani, ei pot să se sprijine reciproc pentru a face față dificultăților.
Când mama este atât de copleșită de noul ei rol încât reacționează mai degrabă din sistemul limbic decât din cortex, partenerul este cel care poate să o sprijine în a-și conștientiza starea emoțională.
A-i cere partenerei să se calmeze sau a-i spune că exagerează echivalează cu a merge pe câmpul de luptă îmbrăcat în pijamale. Propoziții scurte potrivite pot crea siguranța necesară pentru ca mama să poată accesa neocortexul de unde va găsi soluții concrete împreună cu partenerul.
Iată câteva exemple:
- Văd cât de greu îți este.
- E normal să fii furioasă.
- Cred că te temi foarte tare.
- Vreau să fac mai mult.
La crearea sentimentului de siguranță ajută și contactul fizic. Atunci când partenerii se ating în timpul discuțiilor dificile, ei se simt mai încrezători atât în a transmite cât și în a recepționa un mesaj inconfortabil. (Jakubiak & Feeney, 2018)
Este absolut esențial este modul în care vă exprimați admirația față de tot ceea ce face proaspăta mămică. De fapt, ambii parteneri au nevoie să fie recunoscuți pentru tot ceea ce iese bine și pentru tot efortul pe care îl fac în noile roluri pe care le îndeplinesc. La sfârșitul zilei, orice emoție neplăcută devine mai ușor de gestionat atunci când simțim că facem parte dintr-o relație pe care ne putem baza.
Sursa foto: Shutterstock.com.
Descarcă aplicația Parentool:
