Depresie postnatală: de ce apare, care sunt simptomele și cum poți ajuta

Share on facebook
Share on twitter

Ultimele evenimente din România au scos tot mai mult la suprafață un fenomen despre care nu se vorbește suficient de mult: depresia postnatală.

Vom răspunde în articolul de mai jos la întrebările:

  1. De ce apare depresia postnatală? Ce se întâmplă în corp/creier?
  2. Daca ai „totul”, poți încă dezvolta depresie?
  3. Cum se manifestă depresia postnatală?
  4. Cum vorbim cu o persoană care suferă de depresie?

Materialul este realizat în colaborare cu Rodica Afrăsinei, psiholog și Adrian Nicu Lupu, psihiatru.

  1. De ce apare depresia postnatală? Ce se întâmplă în corp/creier?

Nașterea presupune multiple schimbări în viața mamei și a tatălui. De cele mai multe ori, suma acestora presupune o cheltuială energetică și psihică atât de imporantă, încât mulți părinți afirmă că decizia de a avea un copil a fost începutul unei noi versiuni a lor, precum o omidă care devine fluture. „Nu îmi mai amintesc ce făceam înainte să fiu mamă, cu ce îmi umpleam ziua, tot timpul acela liber!”

Deși a deveni părinte este o formă naturală de evoluție pentru membrii unui cuplu, iar mulți oameni de vârsta a treia afirmă că nimic nu se compară cu bucuriile creșterii unui copil,  cc. 15% din noile mame dezvoltă o formă  mai ușoară sau mai severă de depresie postnatală. [1] și cc. 9% din tați dezvoltă aceeași tulburare. [2] Cum poate o etapă atât de preamărită în cultura, religia și politica noastră să includă și nori la orizont?

În primul rând, cred că este important să subliniem că momentele de imediat după naștere (cu posibilitate de prelungire în funcție de contextul și starea copilului) nu sunt ușor de îndurat: pline de uimire, ele includ și o doză mare de incertitudine; pline de gingășie, ele includ și o stare cvasi-permanentă de iritabilitate și randament diminuat pe fondul nesomnului și al stresului general.

Cea mai nocivă idee este că părinții trebuie să se îndrăgostească din primul moment de bebeluș.. Este o situație similară unei căsătorii aranjate: e nevoie de calm, de expectativă și observație pentru a descoperi cine (sau mai degrabă ce) este ființa nouă din casă pentru a ne putea obișnui cu ea mai întâi, pentru ca apoi să începem să îi observăm și drăgălășeniile.

Depresia postnatală este o complicație a nașterii, precum eclampsia, diabetul gestațional ș.a. Este o condiție debilitantă ce depășește capacitatea părintelui de a o depăși singur și din care se poate ieși cu sprijin familial și medical. Nimănui nu îi este rușine că dezvoltă greață în primul trimestru de sarcină. De ce ar trebui să ne fie cu sentimentele copleșitoare de tristețe? Pentru că asumarea incorectă a vinei este una din caracteristicile acestei tulburări, așa cum vom vedea mai jos.

Ca în majoritatea tulburărilor psihiatrice, nu se poate pune punctul pe i când este vorba de a elucida cauza. Dar în literatura de specialitate se vorbește de două domenii vizibil implicate: biologicul mamei și psihicul ei, ambele fiind doar ipoteze.

Biologicul include veșnic amintitele schimbări hormonale, sumarizate ca scăderi bruște postnatale a hormonilor reproducători (mai ales a progesteronului) și a celor de stres (care au asigurat evoluția armonioasă a gestației, precum cortizolul, teorii despre o stare proinflamatorie). Ambele clase de hormoni sunt într-un dans chimic (feedback) care asigură neuroplasticitatea, reglarea axei hipotalamo-hipofizo-suprarenaliene și multe alte roluri importante în asigurarea unei stări de fitness ideal (neuroendocrin) al mamei. Scăderea bruscă a acestora poate duce la o destabilizare temporară, dar suficient de importantă pentru a afecta părinții vulnerabili și de a-i expune riscului de a dezvolta depresie (cronologic postnatală).

Trecerea de la un adult independent la un îngrijitor al unei alte ființe umane poate părea bruscă și pe fondul unei perioade de criză (durerile nașterii, senzația de nou când vine vorba de alinarea copilului, de alimentarea sa etc) se schimbă nu numai interiorul mamei, ci și lumea sa înconjurătoare (responsabilități noi, rolul de femeie este îmbogățit/îngreunat de cel de mamă etc).

Depresia postnatală apare ca urmare a mai multor factori de risc care interacționează și rezultă în aceste simptome. E important ca mămica să primească mesajul că nu este vina ei că dezvoltă o astfel de tulburare și că aceasta nu ține de o slăbiciune a temperamentului ei sau o lipsă de implicare. În același mod, persoane complet lipsite de griji și care se știau pline de viață până recent pot dezvolta tulburare depresivă la un anumit punct în viață, fără o cauză evidențiabilă la momentul respectiv.

În general, factorii de risc din această tulburare includ factori de risc ca aceia din tulburarea depresivă nelegată de sarcină.  Aceștia se împart în factori biologici, factori psihologici și factori sociali și vom prezenta mai jos care sunt aceștia în cazul mamei. [3]

1. Factorii de risc psihologici includ prezența anterioară a unei tulburări depresive sau anxioase, istoric de sindrom premenstrual sever (modificări ce țin de sistemul de transport al serotoninei pot vulnerabiliza femeia pentru dezvoltarea depresiei în viitor), istoric de abuz sexual, evenimente stresante de viață (pierderea locului de muncă, decesul unei rude etc.), stimă de sine scăzută, lipsă de suport din partea partenerului (chiar și lipsa ajutorului extern familiei „mici”), neacceptarea genului copilului, o atitudine negativă față de sarcină etc.

2. Factorii de risc biologici includ insomnia, vârsta tânără a mamei (frecvența mare de depresie postanatală este la grupa de vârstă 13-19, nu 31-35 de ani), istoric medical problematic perinatal sau pe perioada sarcinii (spitalizare prenatală prelungă, cezariană de urgență (când mama încă nu a trecut prin faza de nesting sau doar își dorea foarte mult să nască natural), naștere prematură, stare de sănătate precară a copilului), prezența a mai multor copii acasă (multiparitatea poate reprezenta problema creșterii unui copil la pătrat) etc.

3. Factorii de risc sociali includ suportul emoțional din partea grupului familial și de prieteni, siguranța financiară sau profesională, temperamentul dificil al copilului ș.a.

Dacă dorim să analizăm factorii de risc pentru tați, vedem că aceștia includ factori similari cu cei ai mamei: o tulburare mentală anterioară (depresie, anxietate), prezența simultană a depresiei postnatale la mamă, instabilitate financiară, lipsa unui loc de muncă, lipsa suportului social (de exemplu, un tată singur care și-a pierdut soția la naștere), stresul general perceput (acasă, la locul de muncă etc.), eficacitate parentală scăzută (numeroși tați  nu au curajul să schimbe scutecele, să hrănească copilul, să rămână singuri cu ei o perioadă mai mare de timp), vârstă înaintată (disponibilitate energetică scăzută) sau foarte tânără (lipsă de încredere în sine, prezența altor priorități, sarcina a fost nedorită etc.), tulburări de somn cronice (pe care se pot greva și nopțile albe ale nou-născuților colicativi), un nivel scăzut de educație (e mai bine când știi la ce să te aștepți și îți pregătești o strategie sau când știi unde să cauți ajutor) ș.a.

Niciunul dintre părinți nu trebuie neglijat pentru menținerea armoniei familiale și este important ca părinții să nu uite că au ei înșiși nevoie de somn, hrană și suport emoțional când au grijă de cineva. În avion, în caz de defecțiuni majore, se recomandă ca părintele să își pună primul masca de oxigen, pentru a avea grijă de copil. Așa și acasă, impunerea unor momente de relaxare, de îngrijire personală și de regrupare a forțelor este vitală, indiferent de dificultatea momentelor parentale.

  1. Daca ai „totul”, poți încă dezvolta depresie?

„Totul” este relativ. Un zâmbet al copilului poate fi suficient pentru o mamă emigrantă din Ucraina ca să îi dea putere să continue deplasarea prin teritorii necunoscute, fără siguranța zilei de mâine. Pentru o altă mamă, un soț perfect, într-o casă perfectă și cu suficient suport social pot fi insuficiente pentru a preveni destabilizarea ei. Dacă „totul” se referă la aspecte materiale, pragmatice și vizibile din exterior, e clar că în continuare pot exista acele lucruri interne care să ne destabilizeze. De multe ori noi chiar reușim să punem în față, vizibil, anumite lucruri care să arate că avem o viață bună tocmai din dorința de a încerca să umplem anumite goluri sau nevoi neîmplinite din trecut (iubire, siguranță, autonomie, exprimare liberă și joc etc). Simptomele de depresie sunt de multe ori acel semnal de alarmă puternic că trebuie să ne reîntoarcem la părțile rănite din noi și să ne acordăm căldură și blândețe.

Cu toți acei factori de risc prezentați mai sus, evitarea acestora nu este o rețetă imbatabilă, ci doar una protectivă care ar putea face o mică diferență în dezvoltarea sau nu a depresiei postnatale. Multe mame sau tați cu depresie postpartum afirmă cu obidă că totul este bine și că nu înțeleg de ce se simt așa: „nu am nici un motiv, cred că sunt eu defect”.  Adevărul este că nu este vina părintelui și nici cea a copilului sau a factorilor externi. Uneori, a găsi vinovatul este irelevant și a depăși momentul, cu tot ajutorul pe care îl putem primi este totul.

 

  1. Cum se manifestă depresia?

Surprinzător, nu există un consens privind criteriile de diagnosticare a depresiei perinatale, dar ca limită temporală, se poate diagnostica un părinte cu această tulburare dacă întrunește criteriile unui episod depresiv major pe perioada sarcinii sau până la un an după (în general, debutul este mai frecvent în prima lună postpartum).

Trei sferturi dintre femei, puse între modificările neurohormonale și schimbările de viață galopante, vor dezvolta simptome depresive ușoare (cel mai frecvent în prima săptămână, până în două săptămâni postpartum), labilitate emoțională cu plâns facil (aceasta mai mult persistă încă de pe perioada sarcinii), iritabilitate, ușoară neliniște ș.a. Aceste modificări acute, cunoscute ca „baby blues” în literatura anglo-saxonă, sunt frecvent de intensitate mică (nu scad capacitatea părintelui de a gestiona problemele zilnice), nu asociază elemente psihotice și se rezolvă spontan. [5]

Ca să ne facem o idee despre simptomele unui episod depresiv major, putem menționa o parte din acestea:

  • dispoziție depresivă severă,
  • lipsa de plăcere la efectuarea activităților care înainte ofereau plăcere (anhedonie),
  • modificări semnificative ale greutății corporale (peste 5%) sau ale apetitului alimentar,
  • insomnie sau chiar hipersomnie (mama face eforturi mari să se mai poate trezi să alăpteze regulat),
  • învinovățire pentru situația actuală („nu sunt o mamă bună”),
  • apar idei legate de moartea proprie sau a copilului („mai bine era să nu îl mai nasc”) etc.

Pe lângă simptomele în sine, mai este importantă și severitatea lor, care poate afecta semnificativ activitatea mamei („nu mă pot mobiliza să fac nimic pentru copil, nu mai vreau să mă dau jos din pat, m-am săturat de tot”) și durează o perioadă lungă de timp (două săptămâni, în majoritatea zilelor, în majoritatea orelor din zi).

Tristețea și vina (ce generează constant un nivel crescut de anxietate) formează teme de gândire predominant negative ce sunt înlăturate din mintea părintelui din ce în ce mai greu.

O îngrijorare majoră a mamelor este că simptomele ei previn o conexiune autentică între mamă și copil, duc la oferirea a prea puțin din partea mamei pentru cel mic și chiar și mama observă că nu se poate bucura deloc de copil. Prezența lui o irită și asta o sperie teribil, iar ea se simte vinovată și internalizează aceste idei și frustrări, ceea ce duce la creșterea continuă a tensiunii psihice.

Nu e nevoie ca un părinte să prezinte întregul tablou ca mai sus, cu toate simptomele și respectând strict intervalele temporale menționate. Oamenii sunt foarte variați între ei și manifestările fiecăruia în asemenea cumpene ale vieții diferă. De aceea, un specialist în domeniul sănătății psihice este cel mai în măsură să confirme sau să infirme prezența depresiei postpartum (părintele bolnav nu mai are autocritică în totalitate, iar partenerul nu poate fi complet obiectiv)

Pe scurt, simptomele depresiei se pot manifesta astfel:

  • Stare emoțională depresivă intensă (low mood)
  • Pierderea interesului sau a plăcerii în activități
  • Probleme de somn
  • Probleme legate de pofta de mâncare, creștere/scădere în greutate
  • Agitație sau lentoare psihomotorie
  • Oboseală sau pierderea energiei
  • Sentimente profunde de vinovăție sau depreciere
  • Dificultăți de concentrare
  • Gânduri legate de moarte sau suicid

Dacă partenerul vede soția/soțul că dezvoltă o stare profundă de tristețe, aproape permanentă și inflexibilă la încercările de a o ameliora, care asociază semnele și simptomele de mai sus și provoacă suferință, primul pas este prezentarea la medic (teoretic, medicul de familie este primul care trebuie consultat, iar acesta oferă un bilet de trimitere către obstetrician sau către psihiatru; în caz de severitate marcată a tabloului clinic sau de asocierea unor gânduri de moarte sau a unor halucinații sau idei bizare, nerealiste, familia trebuie să apeleze la serviciile de urgență pentru a grăbi procesul).

  1. Cum vorbim cu o persoană care suferă de despresie?

O persoană care se confruntă cu astfel de dificultăți are nevoie de blândețe și grijă. De asemenea, este foarte important să i se poată oferi și suport cu noile sarcini pe care le are de făcut – de cele mai multe ori este foarte dificilă adaptarea la noul rol. Având în vedere riscul suicidar asociat depresiei, e important să existe monitorizare din partea specialiștilor (psihoterapeut, psihiatru) și a familiei.

Cum să NU vorbești cu o persoană care suferă de depresie:

  • Ar trebui și tu să încerci….
  • Uite că alte mame/bunici s-au descurcat, ție ce ți-e așa greu?!
  • Știu eu pe cineva căruia i-a trecut depresia în 2 săptămâni cu….. . Încearcă și tu!
  • Ai atâtea lucruri minunate în jur, de ce nu te poți bucura de ele?
  • Ce-ți lipsește?
  • Altele au dus-o mai greu și nu s-au plâns.
  • Nu mai plânge!
  • Cum poți să te comporți așa cu copilul tău?!
  • Mă superi când te văd așa. Nu îmi face asta.

Cum să vorbești cu o persoană care suferă de depresie:

  • Îmi imaginez că îți e greu. Dacă vrei să îmi povestești, sunt aici.
  • Chiar dacă nu înțeleg tot ce simți, pot să te ascult.
  • Ce simți tu este important și pentru mine și îți mulțumesc că ai încredere să împărtășești cu mine.
  • De ce ai avea nevoie?
  • Vrei să încercăm să mergem împreună la o plimbare în natură?
  • E ok să plângi. Cu siguranță sunt multe de eliberat. (+ o îmbrățișare dacă e posibil și potrivit)
  • Ești importantă și contezi pentru mine și/sau pentru apropiații tăi!
  • Vrei să te ajut în căutarea unor resurse pentru tine?

 

Indiferent de modul în care vorbim cu părintele cu depresie postpartum, mai important este ca acesta să simtă că îi suntem alături și că îi vrem binele. Uneori ne speriem de ceea ce am putea spune sau să nu spunem și ajungem să nu mai comunicăm deschis cu persoana din fața noastră. Modificările psihice nu îl fac pe acel părinte într-un străin sau o bombă cu ceas. Este aceeași persoansă de dinainte, doar că în suferință.

Dacă partenerul tău are depresie postnatală și ai fost cu el la psihiatru și la psiholog și amândoi faceți ce puteți, ajutorul logistic este foarte important: statul cu copilul ca părintele să se poată regrupa afectiv și să se odihnească, implicarea în deciziile cotidiene privind familia (dacă părinții doresc asta), curățenia locuinței, gătitul etc.

Primul pas este să fim alături de proaspătul părinte, să îl ajutăm cât putem și să îl întrebăm, din când în când, dacă se simte bine sau dacă este trist și lipsit de speranță, dacă se mai poate bucura de viața sa și de copil. Dacă părintele afirmă acestea și pare depășit de situație, este cazul să apelăm la evaluarea unui specialist.

În concluzie, trebuie să încercăm să reducem sentimentul de vină a părintelui în suferință și să facem apel la rațiunea lui, spunându-i că o tulburare afectivă parentală poate avea consecințe importante asupra dezvoltării cognitive, comportamentale și emoționale a copilului. [4] Trebuie să reasigurăm părintele de suportul familial / amical / medical pe care îl are la disponibilitatea sa și, dacă acesta tot nu acceptă terapie, tratament sau măcar ajutor pentru situația actuală, să luăm măsuri chiar împotriva voinței lui pentru a-l scoate din cercul vicios. Trebuie avut în vedere ce este mai bine pe termen lung, iar unele acte de grijă față de aproapele nostru implică suprascrierea dorinței lui, limitate de suferința în care se află.


Despre autori

Rodica Afrăsinei – psiholog, psihoterapeut de familie în formare și consilier pentru dezvoltare personală acreditat.

Adrian Nicu Lupu – psihiatru și terapeut în formare pentru terapia cognitiv-comportamentală


Bibliografie

  1. Yu, Y., Liang, H.-F., Chen, J., Li, Z.-B., Han, Y.-S., Chen, J.-X., & Li, J.-C. (2021). Postpartum depression: Current status and possible identification using biomarkers. Frontiers in Psychiatry, 12. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2021.620371
  2. Suto, M., Isogai, E., Mizutani, F., Kakee, N., Misago, C., & Takehara, K. (2016). Prevalence and factors associated with postpartum depression in fathers: a regional, longitudinal study in Japan. Research in nursing & health, 39(4), 253-262.
  3. Ghaedrahmati, M., Kazemi, A., Kheirabadi, G., Ebrahimi, A., & Bahrami, M. (2017). Postpartum depression risk factors: A narrative review. Journal of education and health promotion, 6, 60. https://doi.org/10.4103/jehp.jehp_9_16
  4. Ansari, N. S., Shah, J., Dennis, C. L., & Shah, P. S. (2021). Risk factors for postpartum depressive symptoms among fathers: A systematic review and meta‐analysis. Acta obstetricia et gynecologica Scandinavica, 100(7), 1186-1199.
  5. Stewart, D. E., & Vigod, S. (2016). Postpartum depression. New England Journal of Medicine, 375(22), 2177-2186.

Împărtășește cu prietenii tăi

Share on facebook
Share on twitter

Lasă un răspuns

Lasă un răspuns